Ei au propriile lor ganduri

Ei au propriile lor ganduri

Yupiii !!

0

Copiii vostri nu sunt

Copiii vostri.

Sunt fiii si fiicele chemarii

Vietii la viata.

Vin prin voi, dar nu din voi.

Si chiar daca sunt alaturi

De voi, nu va apartin.

Puteti sa le daruiti

Dragostea, dar

Nu si gandurile voastre.

Caci ei au propriile lor ganduri.”

                        KHALIL GIBRAN

“Caci ei au propriile lor ganduri”

Iata o fraza ce-ar putea fi o buna introducere la acest exercitiu de reflectie. Ne priveste direct in calitate de parinti, de insotitori ai copiilor, de responsabili de “educarea” lor si de mijlocitori in procesul de invatare a vietii, daca acceptam sa favorizam abordarea relationala fata de copii. Si aceasta, incepand de la miscarile tainice ale micului embrion, inca protejat de pantecele mamei, si terminand cu furtunile si preaplinul varstei adulte, trecand prin toate etapele dezvoltarii lor.

Pentru noi, parintii sau adultii care traim alaturi de un copil sau il insotim pe drumul vietii, provocarea consta in a-i permite sa realizeze actul cel mai dureros pentru fiecare, acela de a creste si de a se diferentia de noi. Il autorizam astfel sa ne paraseasca, sa se desparta de noi, sa se indeparteze, pentru a intampina riscurile si minunile vietii.

“Pe cand purtam acest copil, adesea, mangaindu-mi pantecele, imi ziceam: <Copilul tau nu e al tau, nu iti apartine, el apartine vietii si viata il va lua. Si de pe acum trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca-ntr-o zi va pleca sa-si traiasca propria viata.>Si imi mai ziceam: <Iubeste-l pentru el, nu pentru tine.>, iar in timp ce gandeam fraza aceasta, o mare emotie s-a raspandit in mine. Corpul meu, plin de acest copil care se forma, resimtea toata gravitatea acestor cuvinte si toata abnegatia pe care o presupuneau si renuntarea pe care o preziceau.”

Sa fii alaturi de un copil de-a lungul dezvoltarii sale inseamna adesea renuntare, departarea de planurile facute, de propriile dorinte, pentru a-l insoti, acolo unde este el, acolo unde alege sa se dezvaluie.

Miza fundamentala pentru orice copil, pentru orice fiinta care vine pe lume este sa Existe = sa iasa din:

  • pantece,
  • sa iasa din copilul imaginar purtat in gand de parintii sai si pe care mama va continua, poate, sa-l poarte in gand ani la rand. Aceasta va insemna adesea un decalaj dureros intre realitatea bebelusului, a copilului si copilul imaginar care va hrani imaginatia mamei, uneori si pe cea a tatalui. Care nu stie, de altfel, desi poate a trait lucrul acesta sau chiar l-a auzit zi de zi, ca dorinta pentru dorinta nu este intotdeauna o dorinta implinita.

Viata unora dintre copii (si a unora dintre parinti) seamana uneori cu o lupta fara sfarsit, in care fiecare incearca sa impuna, sa scape, sa echilibreze, sa influenteze sau sa se supuna influentei altcuiva.

Cate nasteri e nevoie sa infrunti intr-o viata de

barbat sau de femeie pentru a te regasi in cele din

urma, pentru a fi, pentru a exista?


In fata copilului ne infatisam cu propriile mitologii si limite si tocmai fata de acestea el trebuie sa se apere adesea, la acestea trebuie sa se raporteze uneori chiar cu violenta. Aici se gaseste originea multora dintre comportamentele nonverbale care vor traduce sau vor incerca sa exprime indicibilul.

Orice incercare de a exista a copilului se va realiza deci in directia sau sensul contrar credintelor din mediul imediat inconjurator, in directia sau in sensul contrar dorintelor, ori temerilor celor care se ocupa de cresterea sa. Caci prea adesea (din pacate)  ne educam copiii tinand seama de dorintele si de temerile noastre legate de ei, in loc sa ii educam urmarindu-le adevaratele nevoi si evolutia acestor nevoi in timp. Fie ca suntem parintii copilului, fie doar educatorii sai, decalajul dintre nevoile sale reale si aceasta suma de dorinte si temeri ale noastre legate de el va da nastere la nenumarate neintelegeri, la nenumarate momente de suspendare a comunicarii, cu care totusi va supravietui!

Suferinta e adesea atat de intensa, incat

transpare prin corp, prin expresia fetei, in voce

si mai ales in ochi.

Sa privim mai des in ochii copiilor nostri!

Ajungem astfel la una dintre mizele esentiale ale educatiei, adica: sa ramai credincios fata de tine insuti si sa-i dai voie copilului sa fie credincios fata de el insusi, fata de potentialul sau si de capacitatile sale. Daca i-am permite fiecarui copil sa-si pastreze originalitatea, unicitatea, daca nu l-am obliga sa gandeasca la fel ca cei din jurul sau – parinti sau invatatori, frate sau sora – odata crescut mare, poate ca ar fi mai credincios fata de sine. Ar indrazni sa-si traiasca viata in felul propriu si ar gandi singur, fara a simti nevoia de a se raporta la un sef, la un model, la o opinie. Adultilor le e teama de diferente pentru ca le e frica de dorintele celuilalt. Parintii se tem de nasterea vreunei dorinte a copilului care sa contrazica sau sa ameninte o dorinta a lor.

Iata un cadou frumos pe care putem sa-l facem

copiilor nostri sau celor de care ne ocupam, sa le

dam voie sa fie credinciosi fata de sine.

Nimic nu e taiat din nimic, iar ceea ce nu vei

intelege in corpul tau nu vei intelege nicaieri in alta parte.

                                                          UPANISADE

Articol preluat din "Mami, tati, ma auziti?" - Jacques Salome

Kids Love Fashion Newsletter Background